Momentul din 8 iunie 2019 a fost necesar și curajos, dar a fost confundat cu un punct de sosire, nu cu un punct de plecare. Debarcarea oligarhiei a creat o fereastră de oportunitate, nu o transformare în sine.

Șapte ani mai târziu, întrebarea nu mai este dacă regimul Plahotniuc a căzut — ci dacă instituțiile au fost reconstruite în așa fel încât un alt Plahotniuc să nu mai fie posibil. La această întrebare, răspunsul meu este nu. Ce s-a realizat — onest • Dezoligarhizarea formală a reușit. Plahotniuc a fugit, PDM a implodat, structurile captive ale statului au fost nominal eliberate. Acesta nu e un rezultat mic — în 2019, nimeni nu credea că e posibil fără violență sau haos. • Reintegrarea în circuitul european a avansat spectaculos (datorită războiului sau nu, e alta întrebare) — de la izolarea din epoca Plahotniuc la statut de candidat UE în 2022 și la negocieri formale de cluster în 2026. • Stabilizarea institutțională relativă — alegerile din 2021 au produs primul guvern cu majoritate clară după ani de coaliții fragile. Ce nu s-a realizat — la fel de onest • Reforma justiției rămâne blocajul central. Șapte ani mai târziu, cetățenii nu percep o schimbare reală în funcționarea sistemului judiciar. Aceasta nu e o critică politică — e un fapt documentat inclusiv de rapoartele Comisiei Europene și de Clusterul 1 care tocmai se deschide (sper). • Captivitatea de stat s-a transformat, nu a dispărut. S-au schimbat actorii în unele instituții, dar mecanismele care permit captura — lipsa independenței reale a procuraturii, politizarea numirilor, opacitatea achizițiilor publice — nu au fost dezasamblate structural. • Rezultatele economice resimt cetățenii sunt modeste față de așteptările din 2019. Sărăcia, emigrarea, prețurile — cotidianul oamenilor nu reflectă discursul progresului.