Din cînd în cînd, mai vin pe-acasã,
În satul meu, în satul drag!
Pe tata nu-l mai vãd prin curte,
Și mama nu mai iese-n prag.
În poartã atîrnã o crenguțã,
Un semn c-acasã nimeni nu-i,
Deschid cuprins de nostalgie,
Și intru...în ograda a cui?
E casa noastrã pãrinteascã,
O casã fãrã de stapân,
Pãrinții au plecat departe,
Și niciodatã nu mai vin.
Doar nucul cel sãdit de tata,
Și al nostru câine gospodar,
Mã-întâmpinã și mã întrebã:
"De ce ne vii atît de rar?".
Mã uit la casa gârbovitã,
La strachina ce sa uscat,
La bietul câine care plânge,
Cã apã nimeni nu i-a dat.
În casã lucrurile toate,
Mai stau asa precum au fost,
Cu praful vremii poleite,
Nu-i mama, cã le-ar da de rost.