Cine eşti tu, femeie? de Remus Brad Cine eşti tu, femeie, şi ce ascunzi sub chipul zâmbitor? Te simt ca pe o apă adâncă, nemărginită, alimentată de un imens izvor din care se înalţă ca o stâncă neliniştea ce aruncă umbre peste viitor. Ştiu că nu am să găsesc răspuns la această tristă întrebare, căci prin natura ta eşti un mister de nepătruns, acoperit de creator cu o oglindă ce străluceşte jucăuşă şi amăgitoare. De-ai fi o zână bună, aş îngenunchia fără ezitare şi te-aş ruga să-mi fii stăpână peste inimă, iar peste viaţă, stea călăuzitoare. Nu am să plâng cu disperare după tine, chiar dacă suferinţa mea a crescut ca rădăcina unui arbore imens, acoperindu-mi sufletul şi lumea; am putere să merg singur mai departe, fiindcă mă călăuzeşte speranţa ca o stea. Nu ştiu dacă mai are vreun sens să-ţi ies în cale ori să-ţi scriu, un zid ridicat de cuvântul tău ne desparte şi dincolo de el se întinde un pustiu în care visele mele sunt secerate de moarte