În holul larg al gării, rezemată de zidăria scorojită a unui colț stingher, căzută pe cimentul arctic, plângea râuri de lacrimi;

el îi cuprindea capul în palme și-i săruta fruntea; ea tot bocea. Minute mai târziu, îi urca bagajul în vagon, ea toată se zgâlțâia, plângând, sughițând, sărutându-l. Se închegau într-o împreunare atât de aprinsă, încât se aburea și sticla geamurilor supradimensionate și zgâriate. Se mai desprindeau din strânsoare ca să se afunde în priviri; apoi reluau festinul afectiv. Pocneau garniturile de atâta ger, iar săruturile lor tăiau mai adânc în tăcerea groasă. Comunicau frenetic cu buze strepezite și mâini mângâietor-alunecoase. Prinși în fervoare, au uitat pentru o clipă că urma să sune gornistul de plecare. Și-au amintit brusc; s-au rupt atunci din îmbrățișare, iar el s-a repezit spre ușile glisante. Coborât pe linia peronului, și-a căutat un ochi de fereastră prin care s-o mai vadă, să-i mai zărească chipul ciufulit și smiorcăit, poate însemnul unui cord zdrobit. S-au regăsit. Își gesticulau mesaje amoroase; pantomima ei era tot mai usturătoare, dureroasă. Trenul a pornit, alunecând sfios pe șinele înrourate. Ea s-a întunecat la față; cu ochii tumefiați, a și izbucnit într-o deznădejde zgomotoasă. Se oglindea în bruma de afară, se tot privea în sticla reflectoare. Probabil, în cotloanele cele mai intime ale sufletului, simțea că moare.