Предыдущая публикация
La mulți ani, tata.
68.
Unele luni te schimbă. Fără să întrebe.
Pentru mine, iulie a fost o astfel de lună.
O lună în care tata — omul puternic, liniștit, cu vorba rară, dar dreaptă — a ajuns pe patul de spital. O intervenție chirurgicală neașteptată, o serie de momente în care am fost nevoit să-mi înghit toată panica și să merg înainte.
Am tăcut. Pentru că sunt lucruri care nu trebuie spuse lumii.
Sunt iubiri care nu au nevoie de declarații, ci de prezență.
Am fost acolo, în fiecare zi. Cu o glumă, cu o supă caldă, cu liniște. Așa cum m-a învățat el să fiu — bărbat, în tăcere.
Totul se întâmpla în timp ce pregăteam concertul de vară.
Ziua pe scenă, noaptea la el. Două lumi care n-aveau nicio legătură.
Dar le-am ținut împreună. Cu efort, cu lacrimi înghițite, cu zâmbete forțate.
N-am spus nimănui. Pentru că nu voiam compasiune.
Voiam doar ca el să se facă bine. Și s-a făcut.
Astăzi… tata zâmbește din nou. Și eu pot respira.
Nu pentru că s-au terminat grijile. Ci pentru că am trecut prin ele, împreună.
Îți mulțumesc, tată. Pentru tot ce mi-ai dat.
Pentru tăcerile tale pline de sens. Pentru privirea ta care m-a învățat să nu mă dau bătut.
Să vă prețuiți părinții nu doar când zâmbesc, ci și când le tremură mâinile.
Atunci e iubirea adevărată.
La mulți ani.
Te iubesc.
Следующая публикация
Комментарии 19
Nu știu cum să încep altfel decât cu adevărul:
luna iulie m-a frânt puțin pe dinăuntru.
Tata s-a îmbolnăvit. A urmat o operație. Și tăcerea.
N-am spus nimic nimănui. N-am vrut să fie un subiect.
Pentru că unele lucruri nu se trimit în titluri de știri.
Unele dureri… se duc în tăcere și se duc greu.
Noi n-am fost o familie de spitale.
Am trăit o viață simplă, sănătoasă, cu râsete și cu grijă.
Dar într-o zi, și pe tata l-a trădat corpul.
Și când l-am văzut pe pat, cu ochii închiși,
slăbit — mi s-a făcut teamă.
Pentru prima dată, teamă că timpul poate deveni nedrept.
Fix atunci pregăteam concertul din vară.
Ziua – scenă, microfon, emoții.
Seara – spital, emoții mai grele.
Mă împărțeam între două lumi:
una care cerea spectacol, alta care cerea liniște.
Dar pentru tata… n-am lipsit nicio zi.
Am fost acolo cu tot ce aveam: grijă, glume, mâncare bună, și tăcerea mea de fiu.
În ziua concertului, tata avea febră.
Eu aveam sufletul în bucăți.
Am zâmbit. Am cân...ЕщёTatăl meu împlinește azi 68 de ani.
Nu știu cum să încep altfel decât cu adevărul:
luna iulie m-a frânt puțin pe dinăuntru.
Tata s-a îmbolnăvit. A urmat o operație. Și tăcerea.
N-am spus nimic nimănui. N-am vrut să fie un subiect.
Pentru că unele lucruri nu se trimit în titluri de știri.
Unele dureri… se duc în tăcere și se duc greu.
Noi n-am fost o familie de spitale.
Am trăit o viață simplă, sănătoasă, cu râsete și cu grijă.
Dar într-o zi, și pe tata l-a trădat corpul.
Și când l-am văzut pe pat, cu ochii închiși,
slăbit — mi s-a făcut teamă.
Pentru prima dată, teamă că timpul poate deveni nedrept.
Fix atunci pregăteam concertul din vară.
Ziua – scenă, microfon, emoții.
Seara – spital, emoții mai grele.
Mă împărțeam între două lumi:
una care cerea spectacol, alta care cerea liniște.
Dar pentru tata… n-am lipsit nicio zi.
Am fost acolo cu tot ce aveam: grijă, glume, mâncare bună, și tăcerea mea de fiu.
În ziua concertului, tata avea febră.
Eu aveam sufletul în bucăți.
Am zâmbit. Am cântat. Am terminat frumos.
Dar în gând… eram lângă patul lui.
Azi… tata e bine.
Și spun asta cu recunoștință.
Medicilor. Cerului.
Și mie. Că nu m-am pierdut. Că am dus totul până la capăt.
De ziua lui i-am pregătit o surpriză.
Poate o împărtășesc cu voi. Poate rămâne doar între noi.
Dar azi, simt nevoia să spun un lucru simplu:
Prețuiți-vă părinții cât îi aveți.
Nu doar în poze. Nu doar în comentarii.
Ci acolo, în zilele grele, unde iubirea se arată prin prezență.
Tata, la mulți ani.
Te iubesc. Fără aplauze. Fără cuvinte mari.
Așa… cum doar noi știm.
ДАЙ БОГ ВАМ ЗДОРОВЬЯ НА ВСЮ ДОЛГУЮ ЖИЗНЬ!!!
ВЫ НАСТОЯЩИЙ ОТЕЦ,ДОСТОЙНОГО СЫНА!!!
БРАВО ВАМ!!!