Bună, sunt eu, soția ta, chiar dacă între timp am devenit mamă.

Poate fizic și chiar și sufletește, m-am schimbat, însă tot a ta sunt. Deși îți par puternică, că mă descurc foarte bine cu toate, uneori mă cuprinde o disperare teribilă. Aș striga după ajutor, dar mi-e teamă că nu ai să mă auzi, sau și mai rău, ai să rămâi indiferent la strigătul meu.
Viața cu bebe acasă nu este atât de roz pe cât crezi. El nu este numai un zâmbet și un chiot toată ziua. Ai idee cât de obositor poate fi un copil care poate plânge fără oprire? Mai adaugă și vreo două nopți nedormite, plus câteva zile în care am apucat să mănânc doar câteva sendvișuri. Cred că știi deja că la un copil nu poți țipa, nu îl poți certa și nici nu îl poți ruga să se oprească, singurele arme fiind răbadarea , dragostea, blindetea și stăpânirea de sine. Toate acestea se adună în sufletul meu, pe care nu le pot elibera, decât prin daruire, pe care tu evident, tu nu le vezi niciodată. De cele mai multe ori, când tu ajungi acasă, toate sunt așezate la locul lor.
Uneori nu am habar de zilele săptămânii. Dacă pentru restul lumii, week-end-ul înseamnă prilej de bucurie sau de relaxare, pentru o mine este doar o zi ca oricare alta. Pentru mame nu există pauză.
Știu că munceștii, chiar mai mult de 12 ore pe zi, uneori și în week-end, doar pentru noi, ca să avem. Dar te rog, când ajungi acasă nu mă întreba ce am făcut toată ziua, pentru că îmi dai impresia că tu crezi despre mine că viața mea este un concediu permanent. Întreabă-mă mai întâi dacă am apucat să mănânc, dacă am nevoie de o baie adevărată fără plânsul celui mic în urechi sau pur și simplu ,înainte de orice, acordă-mi măcar 10 minute, timp în care să mă deconectez de restul zilei si sa ma relaxsez.