Nici Cary nu era mai prejos, avea și ea o coadă uimitoare!

A și, Kiko era cel mai draguț rechin pe care l-am văzut în viața mea . Cary- Va trebui să parcurgem un drum, oarecum lung, dar vom petrece o oră, sau chiar mai puțin pentru a-l străbate, fiindcă cozile noastre sunt puternice și cu ajutorul lor vom avea o viteză incredibilă. Eu- Deci, hai să mergem! Dar unde? Cary-Chiar spre persoana care are puterea supremă de a stăpâni această mare.... Numele persoane este însuși numele acestei mări, Sernia. Vom merge spre castelul ei, în aducul mări... Îi vom cere prima piatră de care avem nevoie pentru a construi bagheta "Lumina lunii", piatra Laguna. Eu- Bine, am înțeles... Am parcurs drumul mai repede decât mă așteptam. Am ajuns în sfârșit la castelul Serniei... Era un castel mare, negru.. Am mers spre intrare, însă poarta era închisă, și făcută dintr-un coral durabil, care era greu de stricat... Eu ca Cary ne-am dat mai în spate, și am inceput să creăm fulgere, întreptându-le spre poartă. Când fulgerele se loveau de poartă, se producea un sunet puternic... Gardienii auzind aceste sunete, au venit să vadă ce se întâmplă, și ne-au văzut pe noi, încercând să doborâm poarta. Au alergat toți spre noi, incercuindu-ne, astfel reușind să ne prindă. Am incercat din răsputeri să evadăm dar degeaba... Doar Kiko a scapat si s-a ascuns dupa un recif de corali, speriat... Gardienii ne-au târât până într-o sala mare, cu diferite statui din piatră care întruchipa diferite sirene, pești, caracatițe și alte creaturi care aveau atât de multe detalii, încât credeai că chiar au fost transformate în stane de piatră. Un candelabru mirific stătea deasupra noastră alcătuit din diamante, rubine și smaralde. O multitudine de oglinzi cu diferite forme și culori, unele înfrumusețate cu cristale,iar altele poleite cu aur și argint. Era un loc uimitor, ceva care ți-e rar dat să vezi. În fața noastră un tron, făcut și el din aur și diamante, pe care stătea cineva, dar nu era vizibil cine, deoarece gardienii ne forțau să stăm cu capul în jos, în genunchi, ca să ne închinăm la Măria Sa, care stătea pe tron și mai ca nu răbufnea în râs. Cary sa uitat mai bine la cine râdea, și după cum se aștepta, era Regina Sernia. Mi-a șoptit ca nu cumva să o întrerup pe regină, să o las să vorbească, când voi dori să mă adresez ei, să mă adresez cu "Măria ta", "Exelență" etc. Și doar atunci când ea o să ne întrebe de ce am venit la ea și ce dorim, atunci vom putea vorbi despre cristalul Laguna. Am dat din cap, semn că am înțeles tot. Când gardienii au lăsat în sfârșit să Putem sta cu fața la Sernia, îmi imaginasem o sirenă frumoasă, cu coroană de perle, și cu un sceptru împrejmuit cu mii de pietre scumpe... Însă tot ce îmi imaginasem a fost distrus de momentul în care am văzut-o... În gândul meu am strigat: "O caracatița?"