Doi oameni însetați de dragoste care își umplu împreună timpul, dar nu își pot întregi sufletul și a lor iubire croită pentru ecranele de cinema… Ce poți să le spui acestor oameni?

Și câți ca ei!… Căci cum măsori iubirea? Prin bătăile inimii, prin golul ce-l simți când cel drag nu e lângă tine, prin visuri despre el sau ea? Prin fluturi în stomac?… Așa că tac, prefer să nu spun nimic. Căci orice aș spune îi va aminti de toate acele lucruri de care nu s-ar fi crezut în stare și pe care… pe toate le-a făcut pentru el și că sunt ambii trecători prin sufletul, prin timpul celuilalt, trecători prin sentimentele, nesiguranța și îndoielile celuilalt, prin bucuriile, succesul și singurătatea… prin viața lui… și puținul ce-l împart. Iar asta sigur o s-o doară, iar eu nu vreau să-i pricinuiesc și mai multă durere. Știu c-a avut destulă și multă va mai urma… Deși în sinea mea îi strig să închidă această ușă, nu din mândrie, teamă sau aroganță, ci pentru că n-o duce nicăieri, nu există viitor acolo, nu pe acest drum, nu pentru ea. Cineva mereu sfârșește în lacrimi… Dar nu-i spun. N-o sfătuiesc să nu-și mai asculte vocea inimii, căci e spre binele ei și va scăpa de multe gânduri tulburi… Ea nu vrea să audă, iar eu nu-i spun. Voi fi doar acolo, lângă ea, când totul se va nărui și se va termina.
Oarecum, parcă nici nu le-aș dori să-i țină… asta toată viața, deoarece, deși pentru unii e joacă, e distractiv, cred că pentru cei mai mulți e multă singurătate acolo. Multe locuri goale pe care caută să le umple.
Mă întreb, uneori, oare ce-o fi văzut la el? Multe… dar nu ceva anume… mi-ar răspunde. Poate aveau nevoie, ea de el și el de ea, ca să-și confirme fiecare că ce au acasă e al lor, e prețios și tot ce, de fapt, contează, iar restul… sunt detalii. Doar mici obiecte de fundal; fără de care s-ar putea, doar că nu acum, nu încă… Poate doar felul în care el o duce în acel loc în care nimeni altcineva nu poate… fiindu-i hrană pentru suflet, pansament. Poate prezența lui e firească în viața ei actuală, poate a fost mai insistent decât toți ceilalți de până atunci, când era ea ruptă și fragilă… poate a văzut în el aceeași sete care stăruie și-n ea și a găsit izvorul nesecat încă din care să și-o potolească, când și când… poate, nu poate, sigur îl iubește și atât, fără motiv, total dezinteresat, complicat, dar simplu, mult și nu puțin. Poate că doar el știe prin ce trece ea, deși nu pe de-a-ntregul… Și mă întreb, de ce?
Văzuți din exterior nu le lipsește nici unuia nimic. Oare ei știu?… Așa e, nu înțelegem cei din afara lumii lor, nu știm de câte ori a încercat ea să se desprindă, dar s-a adâncit încă și mai mult, și cum a rupt din ea și-a dat puțin câte puțin, sau în câte rânduri nu a putut să se frâneze el, cum s-au grăbit unul spre altul în fugă, ca doi magneți. Căci cei care iubesc nu pot uita și nu renunță. Chiar dacă între ei sunt o sută de motive pentru a pleca, ei găsesc unul singur să rămână.
Cândva detestam oamenii asemenea lor. Astăzi îi admir pentru că au curaj și pentru că sunt puternici, îi compătimesc apoi pentru ceea ce nu vor avea nicicând și îi blamez pentru tot ce ruinează la alții. Și totul doar pentru un mic colț din viața celuilalt pe care să-l cunoască și să îl ocupe între ei. Îi admir pentru că își urmează inima, dar îi urăsc pentru că nu le primează rațiunea. Distanța, depărtările ar reuși să stingă pasiunea, își spun ei, dar nu e sigur nici asta… Și astfel așteaptă…
O privesc în oglindă și nu îi spun nimic. Se scaldă ea de mult fără scăpare în propriile gânduri. Ea nu-mi spune că doare. Eu nu-i spun că va mai durea. Nu-i spun nici lui nimic. E și el prietenul meu. Amândoi sunt parte din mine!