S-a schimbat Destinul.

Capitolul:12
-Bună.
-Bună. Îi răspund eu.
-Te ascult. Spun eu dur.
-Tot aşa de încăpățânata ai rămas, nu te-ai schimbat deloc. Hai mai întâi să comandăm câte ceva...
-Ok. Hai mai repede.
-Bine.
A chemat chelnerul şi a comandat două ceaiuri. Apoi am început să vorbim.
-Cine e mama Andreei?
-O ştii pe Clara?
-Nu, cine e Clara?
-Off, ţii minte o întâmplare la piscină, în seara când ai văzut cicatricea mea.
-Aham, aia care vroia să danseze cu tine?
-Tocmai ea.
-Ea este mama Andreei? Spun uimită.
-Da.
-Doamne, dar cum?
-De aia am plecat de lângă tine. Într-o seară după petrecerea aia care ziceai tu că am dispărut, eu defapt am fost cu ea... Spune cu o faţă destul de serioasă. Şi apoi a început să mă şantazeze, că îţi va spune ţie... Apoi m-a chemat odată acasă la ea,iar eu ca prostul m-am dus. Nuştiu ce mia făcut nu ţine-am minte nimic, iar dimineaţă când m-am sculat mi-a arătat poze cu mine şi ea...
-Poftim?! Spun eu rapid...
-După 3 luni ea a venit la mine şi mia spus că este însărcinată...
-Ce poveste frumoasă... Tu vrei să spui că timp de luni întregi mai minţit şi înşelat... Spun şi o lacrimă mia căzut.
-Stai. Spune şi el gata să îi cadă o lacrimă. Scuză-mă.
-Crezi că o să îmi treacă uşor rana? Max, mai distrus, şi eu cea care aveam încredere în tine... Credeam că într-o zi te vei întoarce... Dar nu, tu erai cu ea... Spun şi încep să plâng.
Spre noi venea chelnerul cu ceaiul, iar eu de enervată ce eram, iam dat una la tabla pe care ducea ceaiul în timp ce ieşeam din restaurant, iar acesta a căzut jos, cânile s-au făcut bucăţele.
-Scuzaţi, spune Max. Voi plăti eu tot.
Apoi a început să fugă după mine. M-a ajuns când eram în parc. Eu stăteam pe o bancă şi plângeam.
S-a aşezat lângă mine şi o scos o şerveţică, care a întinso să îmi ştergă lacrimile. Eu am întors capul.
-Pot să îmi şterg şi singură lacrimile care curg din cauza ta. Nu le şterge tu.
-Victoria, te rog...
-Ce mă rogi? Lasă-mă odată, dute la Clara şi te f**e cu ea, nu mă roade pe mine aici...
-Clara a plecat, mi-a lăsat-o pe Andreea şi doar îmi cere bani în foecare luna, eu nu ştiu nimic de ea... A lăsat copilul şi a plecat.
-Şi pe mine ce mă doare? Nu îmi mai spune...Pleacă odată.
-Bine. Spune şi se scoală şi pleacă.
Mă uitam cum pleacă şi lacrimile îmi curgeau mai tare, vroiam să mă duc după el , dar ceva îmi reamintea ca ma minţit şi nu merită.
Am plâns destul, apoi am plecat acasă. Acolo am făcut un duş cald şi m-am culcat.
Dimineaţă m-am trezit şi m-am îmbrăcat aşa: