Nucul (creație proprie) 11-08-2016

Te văd obosit,
Rezemat de bătrânul nuc,
Cu o frunză în mână.
Îți îndrepți curios din când în când capul,
Spre crengile mari și groase.
După oftezi.
Realizezi, că nu au trecut ani,
Ci tu ai trecut printre ei.
Așa cum printre crengi,
Trec picături de ploaie.
Și realizezi …
Realizezi că ai fost picătura cea norocoasă,
Care a ajuns să sărute,
Gura puhavă
A pământului.
Și zâmbești atunci omule,
Pentru-ca ti-a ales Dumnezeu,
Sau mai bine spus,
Ți-a ales calea.
Nu te-ai gândit vreodată,
Câte picături ca tine,
Mai ajung la destinație?
Eu m-am gândit.
Sau la drept vorbind
Li-am urmărit cândva căderea.
E ca atunci, când viața te sculptează,
Cu un corp slab și lipsit de viu,
Atunci, încep a te lovi multe,
Dar și mulți,
Și deja , deja ce pot să spun?
Trăiești cu asta,
Te deprinzi cu
Căderea veșnică.
Uite acești oameni sunt picături,
Picături ce nu ajung,
La destinație.
Mare păcat, nu?
Dar tu?
Numai uite-te la tine,
Uite ce ai ajuns,
Cine ai ajuns.
Ai avut multe la viața ta,
Casă, pământuri, lucru,
Copii, bani mulți.
O muierușcă harnică,
Bat-o vina, și de frumusețea ei
De frumusețea ei, numai di-o plăcere,
Să te îmbeți.
În tinerețe.
Ai avut-o tu și pe Zinica,
A lui Tanti Sfeta.
Și pe Maria,
A lu Moș Costache.
Și mai era și Anastasia…
Pe care o mai trăgeai de cosițe prin clasa a doua.
Eh,
Și de ce râzi sub mustață acum?
Ai avut gospodărie,
Ai fost gospodar.
Ai avut parte și de respect,
Că-ți cereau sfaturi, flăcăi tineri,
Că ziceau, badea cela,
Badea cela, știe el multe.
Ți-ai dus copii la școală,
Că din pelinci ai dorit să-i faci
Oameni învățați.
Oameni descurcăreți și mari.
Ce nu li-ai dat numai?
Ce li-au lipsit oare?
De au…
Dar mai presus ca toate aste,
Ai avut sănătate.
Uite-te la mâinile tale acum,
Hai, aruncă o privire,
Întoarce-le pe ambele,
Și nu îndrăzni să plângi.
Nu îndrăzni.
Să-ți spun ce văd eu în ele?
Drept în palmă,
E urma hățului de la cal,
Unu alb și sprinten,
De ieșea foc din urmă căruței.
Pe vârful degetelor,
Verdeața nucilor,
Multe ai strâns la viața ta.
Văd crăpături,
Ca în anii de secetă,
Și urma de la căldarea din lemn,
Cu care multă apă ai adus
La ai tăi.
Văd fum,
Fumul ieșit din hogeagul casei,
Din dragostea profundă,
A lemnelor din plită.
Și urma toporului,
Ca o ștampilă.
Lemnar bun ai fost,
Lemnar bun.
Uite, nu uite cum deja îți dau lacrimi,
Uite la ochii tăi,
Înconjurați de riduri,
Ca și valurile făcute când săreai în băltoaca
De pe drum.
Și ce te mai urechea mătușa Ioana,
Când veneai plin de noroi.
Doamne, ce te mai urechea.
Uite la picioarele tale,
Câte drumuri colbăite au cutreerat,
Câtă poamă au călcat,
Și mai era,
Mai era hora din sat,
Ce mai sărutau nispul,
Amestecat cu resturi de lemn.
Ce mai sărutau.
Uite, la obrajii tăi ,
Au ajuns jupuiați,
Ca varul de pe casa ta,
Înainte de sărbătorile mari.
Și înainte, rumeni și netezi,
Ca para.
Uite la tine.
Numai uite ce vestejit pari.
Că după toate câte ai făcut,
La bătrâneți să rămâi solitar,
Ca nucul ista.
Ti-a lăsat nevasta,
S-a dus pe lumea cea dreaptă.
Fiei țărâna ușoară,
Că femeie harnică și iubitoare a mai fost.
Când și copii își luau zborul deja,
Spre răsărit.
Și ce s-a ales de tine, că azi nu aprinzi candela,
Spre apus ?
Ai ajuns să ai în ogradă numai nucul,
Din toate câte ai avut.
Poate le și mai ai,
Dar nu le mai simți prezența.
Ai ajuns să te rezemi zilnic de el,
Nu-i așa că e unica ta susținere acum ?
Ce spuneam,
Uite la tine cum dai din cap.
Lasă frunza aia odată,
O sufoci.
Sau mai bine spus,
Ea te sufocă.
Și ia uite la tine,
De ce cazi?
De ce verși lacrimile astea sărate,
Inima ta goală,
Nu trebuie inundată.
Mă asculți?
Mă auzi?
Oprește-te om bun.
Te văd acum, copil.
Cum sădeai cu tatăl tău nucul.
Și cum îți zicea,
Când ai crește dragul tatii,
Numai aista o să îți rămână,
Cum mie mi-ai rămas numai tu.
Ș-o avut dreptate, badea Colia.
Văduv, și lipsit de fericiri,
Om cu suflet bun.
Numai nucul ista.
Din toate.
Din toți.
Numai el ț-o rămas.
Și cu ochii în pământ,
Oftezi din nou.
Și spui atunci:
’’ Și nu am trăit
până amu o viață,
De am ajuns singur,
Eu numai am existat’’.
Arunci frunza mototolită.
Te scoli.
Ștergi lacrimile cu mâneca,
Și cu cârja, te îndepărtezi.
Murmurând:
Numai tu ,
Numai tu, dragul meu,
Mi-ai rămas.