Prea târziu!!!

Scrisoare către tine, cel care n-ai mai fost „noi” N-am să te mint — încă te port în mine. Nu zilnic. Dar suficient cât să doară când îți aud numele sau când îți văd copilul în poză, purtând acel zâmbet al tău pe care l-am iubit până la sânge. Ne-am promis o viață și ne-am oferit o amintire. N-ai luptat. Sau poate nici eu n-am știut să strig la timp. Și uite-ne acum, cu alte mâini în ale noastre, cu alte inimi care ne spun „te iubesc” și nu ne cunosc ruinele. Ai un copil. Și eu am. Dar al nostru n-a avut niciodată o șansă. A rămas în visele noastre de noapte, în „cum ar fi fost dacă”. Ești fericit, poate. Și mă bucur. Dar nu te minți: știi că niciuna nu te-a iubit cum am făcut-o eu. Și știi prea bine că nici tu n-ai să mai simți vreodată ce am fost noi. Ne salutăm rece, din respect. Dar în priviri se aprind toate războaiele care n-au mai avut timp să explodeze. Poate într-o altă viață. Sau poate doar în vis. Aici, e prea târziu. — Eu. Cea pe care ai pierdut-o încet, dar definitiv.